Avand in vedere ca ziua glorioasa de 10 octombrie 2011, am facut un efort si m-am tarat pana la calculator ca sa scriu o chestie despre minunatele specimene feminine ce populeaza mirifica noastra tarisoara si poarta numele de pitipoance ma asteptam sa nu mai dau pe blog cu saptamanile, invocand lenea, temele, scoala si abilitatea mea impresionanta de a scrie o fraza lunga de 5 randuri si neinteresanta (paranteza ca sa fac exact 5 randuri)
Si totusi m-a gadilat la rinichi sa scriu despre ceva. Habar n-am ce, da' vreau sa scriu ceva.Para-se ca scoala a violat si ucis cu sange rece ultimele farame de inspiratie ce mi-au ramas. Pana la urma nu-mi trebuie inspiratie. O sa scriu pana o sa ma doara mainile si inspiratia o sa vina pe parcurs, sau ceva in genul spunea Eliade in "Cosmarul copilariei mele", cunoscut mai mult sub numele de "Romanul adolescentului miop". Whatever.
Life is full of shit and we are full of life. Ador fraza asta. E un fel de rasu'-plansu'. Si daca tot am dat-o in proza emotionanta si plina de simtire, precum compunerile pseudo- intelectuale pe care incercam sa le facem toti la colegiu, unora le iesea si primeau un 10 pentru adancimea gandurilor (care de fapt se rezumau la cum sa faca nonsensurile sa para ca au sens), sau ramaneau la stadiul de compuneri scolaresti, ce raman date uitarii prin intunecimile gunoiului sau ale beciului dupa terminarea anului, vreau sa vorbesc despre persoana mea, despre care n-am scris prea mult in alte posturi.
Deci, sa incepem:
Eu, creatura care scrie, ma numesc Cosmina, alias Trinitas, Trini, Satanista (in viziunea colegilor mei manelisti) sau cum o-ti vrea sa-mi spuneti. Sunt clasa a XI-a la un liceu din Iasi, dracu' stie care. Eu este un plod inteligent care stie sa se scrie frumos si korekt, mancatias. Si urasc prostia. Chestia aia enervanta care duce la tot ce e naspa in lume si care e aparent incurabila. Urasc pipitele cu ruj turbat pe botul de 15 ori mai mare decat creierul si fustele confectionate din tot atata material cat imi trebuie mie sa-mi fac sosete. Urasc manelele, care para-se ca au patruns peste tot, si desi imi duc traiul frecventand un liceu mai mult decat bun tot n-am scapat de colegii manelisti. Urasc ignoranta, mai ales combinata cu manelele si prostia (pleonasm, stiu) atat de mult incat am tratat un coleg cu un pumn ca-n Dragonball- Z bine plasat in coaste, nu intrebati de ce. De ascultat ascult rock cam de prin clasa a 2-a sau a 3-a, de cand o colega mi-a dar Don ‘t Cry prin Bluetooth si de atunci a ramas printre melodiile mele de suflet. Iar in prezent colega respectiva stie doar doua melodii de la Guns n’ Roses, una dintre ele fiind Livin’ on a Prayer.
Momentan ma chinuie talentul si-mi strofoc neuronii ca sa fac o postare lunga si cat de cat interesanta. Pe viitor cred ca n-o sa ma mai chinui atat de mult sa scriu cat o sa va chinui pe voi cu anti-talentul meu la chitara mea antica, cu 6 corzi din 7 seturi.
Ma rog, cred ca am scris destul. Mai marim putin fontul, bagam melodie.
Perfect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu